lunii – că pe urmă găsim alte subiecte!!!
IN(TRO)DUCERE – poa’ să fie şi în eroare
Români, treziţi-vă şi aflaţi ce nu v-a spus nimeni – nici măcar mass-media, cea co/interesa(n)tă!
Cele mai mari probleme ale României – datorită cărora ţara nu merge bine – sunt:
1. şpaga din sistemul de învăţământ;
2. Bianca Drăguşanu;
3. moştenirea lui Nae Lăzărescu – Dumnezeu să-l odihnească!
4. mariajul „zânei”;
5. condamnarea lui Adi Bombonel;
6. discopatia lombară a lui Gigi;
7. moştenirea lui Sergiu Nicolaescu – Dumnezeu să-l odihnească!
8. previziunile catastrofice ale „doamnei” Hara;
9. venirea lui Mutu la Petrolul;
10. siguranţa geo(i)logică a lui (În)Mărmureanu.
CUPRINS
Comentariu şi analiză… pe „texte”
Am să vorbesc, franc şi la obiect, despre „vânătoarea de vrăjitoare” pornită de toate „instituţiile abilitate” cu concursul des/interesat al mass-mediei, asupra corpului didactic putred şi corupt din învăţământ.
Îmi asum cele afirmate aici, din poziţia de copil (!), cadru didactic şi părinte.
Dacă este sau nu un avantaj situarea în cele trei ipostaze rămâne de văzut.
A. Poziţia copilului
Mult trâmbiţata agresiune a cadrului didactic asupra copilului – scurtă istorioară
Eram elev prin clasa a VIII, emotiv, timid şi retras. Într-o zi am ripostat verbal
la o jignire adusă mie de fruntaşul clasei – copil de medic – infatuat şi arogant.
Când diriginta veni la ora următoare, pârât fiind ca „derbedeul” clasei,
mi-a tras o palmă de am văzut stele verzi. Eu, rezistent, am tăcut.
Acasă i-am povestit mamei care i-a povestit tatei.
A doua zi tata a venit la şcoală şi a cerut socoteală pentru cele întâmplate.
Diriginta, aflând că a venit tatăl – manivelă - elevului pălmuit, a şters-o!
Au ieşit la înaintare, pentru scuze şi explicaţii, directorul şi proful de limba română.
Tata era să-i pocnească pe amândoi. Într-un târziu, când tata s-a mai potolit, au adus-o
şi pe dirigintă, care numai în genunchi nu s-a pus s-o iertăm – că rămâne fără serviciu, că
va primi sancţiune pe linie de partid, că etc.
Sincer, deşi eram încă un copil, m-am simţit groaznic şi vinovat de umilinţa profesoarei
în faţa noastră. Până şi tata a fost impresionat şi a lăsat-o în plata Domnului.
Concluzie: şi pe vremuri erau dispoziţii clare despre violenţa asupra copiilor,
dar nu ca acum când sunt, pur şi simplu, extrem de umilitoare pentru cadrele didactice.
Evident, în contrapartidă, pentru protecţia corpului didactic contra umilinţelor,
denigrării şi desconsiderării practicate de unii părinţi şi elevi nu s-a luat nicio măsură.
B. Poziţia ca/cadru didactic
Povestea „cadourilor” – scurtă istorioară
Eram, prin anii ’70, cadru didactic începător la o şcoală de ţară. De 8 martie, urmând exemplul colegilor, am făcut olecuţă de serbare, invitând mamele elevilor să vadă cum copilaşii lor spuneau poezioare şi
cântau cântecele. După serbare colegele mele primeau flori şi mici „atenţii” de la părinţi, ca mulţumire pentru serbare şi activitate în general. Se stătea la o şuetă cu părinţii, cu o cafeluţă şi un pişcot, era înţelegere şi colaborare – căci FIECARE ÎŞI ŞTIA ROLUL ŞI MENIREA.
Bun, o să ziceţi, care-i şpilul istorioarei?!
Vă zic eu. Ca bărbat, am primit mai multe „atenţii” decât colegele mele: nişte prosopele de pânză pentru vase, batiste, sticluţe de colonie ieftină, săpunuri Cheia, câte o sticlă de lichior, câte o sticlă de lapte etc. Mirat, mirat, da’ le-am luam că altfel se supăra urât ţăranul român. Şi au fost bune unele: cu colonia am făcut baie… aromatizată multă vreme… !
Concluzie: abia acum realizez că alea, dom’le, erau şpagă în toată regula, mită – corupţie neruşinată.
Odată a venit la mine un părinte cu o traistă de „bunătăţi”, rugându-mă să nu-i las plodul corigent, la sfârşitul clasei aVIII-a, fiindcă voia să meargă la… liceu!
Hm, l-am dat afară din şcoală cu tot cu traistă, da’ odrasla i-am promovat-o!
Duşul rece cu ameninţarea de corigenţă i-a folosit.
În zilele noastre, elevul acela este, o să faceţi ochii mari, profesor de… limba română!
„Modelul” atenţiilor, dragii mei, modelul este înrădăcinat de multă, multă vreme la noi, la fel cum era – că nu mai este – învăţătorul, profesorul, adică un Model de urmat.
Că o femeie, profesor, învăţător sau educatoare, primeşte un buchet de flori şi/sau un parfum la sfârşit de an, ca mulţumire şi recunoaştere pentru munca depusă cu elevii, eu, în nemernicia mea, abia acum, când mass-media, inspectoratele şcolare, poliţia română şi… părinţii mi-au deschis ochii, îmi dau seama că este MITĂ… coruptă ea însăşi!!!
C. Poziţia părintelui
Indignarea părintelui la nota mică a odraslei – scurtă istorioară
Era undeva după revoluţie. Fiică-mea era elevă prin clasa a VII-a la o şcoală aproape de locuinţa noastră.
Într-o zi îmi vine acasă cu o notă de 7 la o compunere la care, sincer, pusesem şi eu… umărul. Am sărit ca ars, din poziţia de tată, dar, mai ales, din considerente… didactice şi am plecat spre şcoală spre a tranşa „conflictul de… interese”!
Pe drum mi-am făcut mea culpa pentru ieşirea emoţională şi, ca urmare, discuţia cu profesorul a fost cât se poate de constructivă, fără să sar la el sau să ridic tonul ameninţător, fără să mă erijez în atoateştiutor şi fără să-i dau sfaturi cum să facă o lecţie, cum să pună note, cum să procedeze cu odrasla mea care e cea mai
deşteaptă şi el o subapreciază etc. Deşi eram profesor, atunci mi-am luat rolul de părinte în serios şi am aşteptat să văd dacă situaţia se repetă şi din vina cui, ca să pot trage o concluzie obiectivă şi să iau măsuri în consecinţă - într-un sens sau altul.
Concluzie: a fi părinte în raport cu şcoala este greu, dar a fi cadru didactic (uneori şi părinte în acelaşi timp) este şi mai greu. Lupta interioară - şi nu numai - dintre postura de părinte şi poziţia de educator este dificilă, dar poate fi menţinută în echilibru.
ÎNCHEIERE
Îmi manifest totalul dezacord şi indignare asupra infatuării, aroganţei, nesimţirii şi procedeelor învăţătoarei datorită căreia s-a iscat scandalul din societatea românească!
Dar a lua acest caz şi a-l generaliza, aruncând anatema asupra întregului corp didactic,
este o mare şi irecuperabilă greşeală făcută cu concursul direct interesat al mass-mediei.
Fondul clasei?! Da, există dintotdeauna şi – în zilele noastre - e administrat de părinţi. Autorităţile, ministerul ce fac pentru a dispărea acesta?! Sunt asigurate condiţiile minime în învăţământ?! Iar micile atenţii sunt şi ele dintotdeauna şi nu cred că le-au inventat cadrele didactice. Nu dau vina pe părinţi, că nimeni nu ştie exact de undeşi de când a pornit „fenomenul”. Nu ştiţi cum se face?! Vă spun eu: la fiecare clasă, există un părinte-doi, lideri de opinie, care propun, adună bani, cumpără şi dau cadouri profesoarei (bărbaţii primesc mai rar – să nu ne-ascundem după deget!)
Gestul impardonabil al învăţătoarei care cere şi pretinde imperios, este o excepţie, iar a-l transforma în generalitate este o mare porcărie, regizată de interese obscure şi propusă spre a mai da de gândit „vizionarului” român cu ochii holbaţi pe sticlă şi cu burta chiorăind.
Medicul şi şpaga au rămas în umbră faţă de pestilenţialul şi coruptul cadru didactic. El, educatorul, este cauza tuturor relelor din societate: din cauza luinu mai avem economie performantă, din cauza lui nu mai avem gaze şi facem fracturare hidraulică, din pricina lui vindem pământ străinilor, cu contribuţia lui am vândut marile societăţi româneşti pe câţiva firfirici, cu concursul lui vor exploata alţii la Roşia Montană - pentru
a ne da bani de-o pereche de izmene şi-un furou etc.
Balcanismul, da, balcanismul nostru e de vină! Noi, profesorii – descendenţi direcţi
din grecofanarioţi - i-am învăţat pe părinţi să ne dea şpagă, cadouri, atenţii, flori şi… „mulţumiri?!”!
Am zis!
Ei şi ce, cui prodest?!
