Cu mucii-n fasole

Detractări suspecte în cultura română.

Dosarul Mihai Eminescu

Motto: „Şi de port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură,

Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură” 

(Mihai Eminescu)

Pentru ce oamenii mari sunt cu precădere criticaţi şi cu înverşunare

calomniaţi? Prima cauză o reprezintă invidia şi imposibilitatea

mediocrităţii de a se ridica la înălţimea inteligenţei creatoare şi a

culturii superioare. A doua cauză este că tot ce este adevăr şi dreptate

în lume constituie dificultăţi în calea celor răi sau proşti. Iar o a

treia cauză ar fi că scopul de îngenunchere şi exploatare a popoarelor

nu poate începe decât cu decapitarea victimei.

Perspectiva eliminării agresive prin defăimare şi excludere a

poetului  Mihai Eminescu din cultura românească de către slujbaşii

politici consider a fi partea de suspect şi de gravitate ca fenomen

cultural şi naţional.

De aceea considerăm ca fiind mult mai grave pentru viitorul României,

şi cu mult mai suspect, planurile de „ucidere” a lui Eminescu din

conştiinţa naţională contemporană, de către detractori aflaţi probabil

în slujba acestui scop.

Înainte de a da dezvolta acest subiect, considerăm parte

complementară şi de interes opinia lui Nicolae Ceauşescu despre poetul

Mihai Eminescu în anul de graţie 1989. Acest fragment din discursul lui

Nicolae Ceauşescu poate fi relevant pentru cititori atunci când vor face

o comparaţie cu ideologia inversată a detractorilor de azi, agresivi şi

perseverenţi cu distrugerea culturii româneşti. Iată acest text al

secretarului general al PCR despre Eminescu:

„Poet al poporului său, Mihai Eminescu a lăsat posterităţii imaginea

unui artist legat trup şi suflet de pământul ţării sale, de aspiraţiile

spre mai bine ale maselor populare, receptiv la problemele majore ale

epocii în care a trăit, ale luptei pentru apărarea şi afirmarea fiinţei

naţionale – care au constituit în permanenţă izvorul veşnic viu al

minunatei sale creaţii. Nimeni mai mult decât Mihai Eminescu n-a dat

expresie şi n-a contribuit într-o asemenea măsură la afirmarea şi

punerea în valoare a frumuseţii limbii române, spiritului de înţelegere a

legilor dezvoltării lumii. (...)” „Mesajul tovarăşului Nicolae

Ceauşescu, secretar general al PCR, preşedinte R.S.R., cu prilejul

simpozionului omagial Mihai Eminescu”, „Tribuna”, anul 33, nr. 25, 22

iunie 1989).

Aşadar, pentru progresistul progresiştilor, Eminescu era, printre

altele, „receptiv la problemele majore ale epocii în care a trăit, ale

luptei pentru apărarea şi afirmarea fiinţei naţionale”, or, tocmai acest

amănunt isterizează detractorii cominternişti de teapa lui Patapievici.

Şeful ICR, Patapievici, a afirmat că Eminescu nu mai poate

supravieţui ca poet naţional, „deoarece noi azi ieşim din zodia

naţionalului”, iar Eminescu „nu mai poate apărea decât ca exasperant de

învechit (…)” deoarece „cultura ultimilor ani, în lupta pentru integrare

euroatlantică, nu doreşte decât să scape de tot ce este învechit, adică

să fie progresistă. Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în

cultura română de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut în afară,

Eminescu joacă rolul cadavrului din debara. Sec spus, Eminescu nu mai

este azi actual deoarece cultura română, azi ca şi ieri, se dovedeşte a

nu fi decât o cultură de sincronizare” (Patapievici, „Inactualitatea lui

Eminescu în anul Caragiale”, „Flacăra” 1-2, 2002).

Sec spunem şi noi, cultura proteguită de ICR şi Patapievici este o

cultură a ratării premeditate, pe când opera eminesciană se vinde foarte

bine până şi printre tinerii necanonici de care vorbeşte inactualul

progresist Patapievici. Aceasta în timp ce „ieri”, adică prin 1980,

Salvador Dali a afirmat: „O ţară care i-a dat pe Eminescu, pe Enescu,

Brâncuşi, Eugen Ionescu, Mircea Eliade, pe Emil Cioran nu are o cultură

minoră. Ce oferă astăzi Franţa, Germania, chiar Spania în domeniul

culturii? Nu, România nu are o cultură minoră!”. Dar Patapievici îşi

doreşte o cultură minoră şi este iritat de intelectualii români, care au

continuitate de creaţie şi originaliate, spre deosebire de progresiştii

dumnealui lui obedienţi, rataţi şi sfertodocţi.

Cât de stupidă este afirmaţia lui Patapievici se poate dovedi şi de

simplele exemple ale altor culturi. Chiar crede progresistul obsedant

Patapievici că, pentru ruşi, Puşkin a devenit „inactual”, „învechit” şi

nu mai dă bine printre tineri, sau Goethe şi Rilke pentru germani, Lorca

pentru spanioli sau Ady Endre pentru unguri au cotaţia scăzută? Ei

rămân poeţi naţionali cu valoare universală, asemeni poetului national

român Mihai Eminescu. Valoarea lor universală nu este sortită eşecului,

realitate care irită probabil internaţionala comunistă reformatată

ideologic, care sprijină globalizarea în defavoarea naţionalului şi

generalizarea şi superficialitatea împotriva particularului şi

originalului.

De fapt, realitatea sprijinită de cominternişti precum Tismăneanu şi

Patapievici este alta şi vizează poporul român în ansamblul său şi în

fibra lui istorică. Cu alte cuvinte, atunci când un popor este împins

spre dispariţie prin stigmat, îi sunt denigrate şi distruse mai întâi

înalta societate şi odată cu ea şi cultura. Şi acest proces se

înfăptuieşte prin marginalizarea şi denigrarea valorilor pe de o parte

şi sprijinirea financiară a semidocţilor şi obedienţilor culturali pe de

altă parte. Cum înalta societate a fost decapată din 1946 încoace şi

înlocuită cu demografia oportuniştilor şi moştenitorii lor de neam şi de

ideologie, a mai rămas distrugerea legăturilor poporului român cu

valorile sale culturale. Aceasta este politica deliberată a secţiei

cultivate ideologic şi ambalate cu titulatura de intelectuali oficiali,

sprijiniţi cu funcţii şi poziţii-cheie consistent remunerate.

Patapievici mai spune în articolul amintit: „Interesant Eminescu nu

mai poate fi, deoarece tot ce e interesant în Eminescu e pur german, iar

azi nu se mai consideră interesant decât ce vine din zona anglo-saxonă,

care e contrariul germanităţii. Din punct de vedere politic, Eminescu

pare a fi irecuperabil. Categoriile lui Eminescu? Azi, nimeni nu mai

poate vorbi despre sursele originare ale sensibilităţii sale fără a

trebui să pună totul între ghilimele, adică fără a face cu ochiul, fără

a-şi cere scuze ori fără a-l scuza, luându-l de fapt peste picior (…).”

Mihai Eminescu este şi rămâne unicat: atât pentru sublimul operei

poetice, cât şi pentru completitudinea operei politice. Eminescu

reprezintă unul dintre laboratoarele indispensabile ca model de voinţă

naţională, dar şi îndrumare pentru integrarea europeană. Cu cât îl vom

cunoaşte mai bine pe Mihail Eminescu, cu atât vom fi mai autentici

membri ai naţiunii române şi cu atât va fi mai rodnică contribuţia

României la cultura şi civilizaţia Europei.

Gruparea culturnică reprezentată de Patapievici şi de acoliţii săi

„progresişti” este aceea care nu doreşte ca naţiunea română să fie o

fiinţă vie colectivă cu mers înainte pe albia istoriei. Pentru

Patapievici, românii „au substanţa tarată” şi nu sunt în stare de

progres, decât, probabil, conduşi de o demografie conducătoare

substituentă.

Aceeaşi tabără venită din trecut nu-şi doreşte curentul de ascensiune

a fiilor din clasele populare ca prin universităţi să optimizeze clasa

conducătoare, ci îi sprijină numai pe aceia care îi sunt loiali prin

mediocritate, obedienţă şi supunere ideologică.

Nu se vrea ca poporul să urce prin conştiinţă şi misiune la rangul de

naţiune astfel încât să fie prezenţă productivă în substanţa realităţii

superioare cu numele de omenire. Şi, în consecinţă, nu se vrea România

lui Eminescu şi, încă mai grav, ni se interzice acest drept la

identitate.

În raport cu Mihai Eminescu este chiar blasfemie să analizezi, deci

să iei în consideraţie, elucubraţiile nebunilor şi judecăţile proştilor.

Mihai Eminescu este inatacabil şi suveran. Problema devine serioasă

atunci când proştii şi nebunii ajung să determine un fenomen de

atitudine potrivnică valorilor culturale româneşti."

Surse:

1. Adrian Majuru - "Cotidianul"

2. Daniel Roxin blog

(articol preluare)