Tu ce te bagi, fa, e mortu’ tău?!

Bachus şi/sau Minerva

După ţuică, bere, vin,

Nunta sau înmormântarea,

Tot destrăbălări devin;

Diferită-i… lumânarea!

Mă întreb uneori de ce atâta vânzoleală la moartea unui om?!
Sigur, e durere mare – reală sau simulată – e frustrare, e tensiune psihică.
Moartea soţului/soţiei şi/sau divorţul produc cele mai mari dereglări psihice şi, prin consecinţă, fiziologice şi fizice, ajungându-se destul de repede la depresie şi alte manifestări patologice. Celorlalţi decesul le produce dureri în cot sau alte locuri mai puţin ortodoxe în funcţie de gradul de apropiere sau rudenie ori de profesionalismul disimulării într-un sens sau altul. Faptul că am fost martor şi/sau implicat emoţional în astfel de evenimente neplăcute, nu m-a împiedicat să observ anumite manifestări ale celor rămaşi, observaţii adăugate la cele culese de-a lungul timpului din propria fiinţă.
Am folosit la început sintagma „vânzoleală”. Ei bine, sunt necesare nişte detalii. Cei care au avut „norocul” ca decedatul să fi suferit o vreme - dar nu prea multă - înainte de moarte, au avut timp să se familiarizeze cu viitorul eveniment de neevitat şi suportă mai uşor despărţirea, sigur, aici intervenind şi instinctul de conservare al fiecăruia, ba chiar şi procentajul de egoism. Dacă omul a suferit mai multă vreme, luni, ani, deja acel buclucaş instinct ori egoismul acţionează foarte puternic şi decesul aduce o eliberare de griji, o refulare în homeostazia intrinsecă, în mod imperios necesare păstrării echilibrului interior al fiecăruia. Dacă decesul intervine intempestiv, accident de orice natură, inclusiv cel cerebral sau cardiac, atunci lucrurile stau diferit, toată lumea este bulversată, dezorientată, îndurerată, contrariată, se caută vinovaţi sau, după caz, ţapi ispăşitori, defulările se ţin lanţ etc. În scurt timp, însă, tot acel instinct de conservare sau egoismul – decelarea diferenţelor este extrem de dificilă – îi mobilizează pentru pregătirile de funeralii. Ei, abia acum o să vedeţi de ce am folosit acel cuvânt, „vânzoleală”, specifică, după cum observ, românilor, uşor diferită, însă, în fiecare zonă istorico-geografică. În sud, de exemplu, tot ritualul este mai simplu şi mai „raţional”, aşa cum ar trebui să fie peste tot. În Moldova, canoanele, recuzita, pomenile, praznicul sunt mult mai „bogate”, ca să zic aşa, uşor habotnice şi uneori chiar hilare. O masă plină de colaci imenşi, medii sau mai mici, dintre care se remarcă un colac plin şi uriaş, numit „panacidă” nu poate decât să dea de gândit. Jumătate din aceştia sunt dăruiţi bisericii - cca un sac de Pâine, fiindcă asta sunt de fapt colacii – şi jumătate rămân în familie, cei mici fiind împărţiţi la praznic, iar cei mari sau foarte mari uscându-se treptat şi devenind mâncare pentru porci sau găini. Aceeaşi soartă o au şi cei dăruiţi bisericii, adică preotului. N-aţi observat ce dolofani sunt porcii crescuţi de popă?!
În altă ordine de idei, dacă întreg ritualul nu este condus energic de un singur cap, apar versiuni, intervenţii, păreri contrare sau nuanţate, supărări, certuri, duşmănii de lungă durată etc. Lelea Floarea reclamă că borşul e prea acru, cumătra spune că mortul se uită din cer şi râde de prostia noastră – evident, nu de a ei – mătuşa Frusina zice că pe ea a lăsat-o frate-su să împartă pernele, văru’ Costel pretinde trei din cele 4 găini – averea lăsată de mort – a patra fiind lăsată cu limbă de moarte unui fecior din America, unchiu Toader declară că este unicul moştenitor, prin testament… verbal, al cocoşului aferent casei, iar vecina pretinde pantalonii răposatului, ca fostă amantă din tinereţe etc.
O estimare a cheltuielilor unei înmormântări… ce se respectă, bate bine spre 10.000 de lei.
Per total, se face un praznic de pomină, cu mâncare şi băutură pe… borâte – folosind un argou familiar unora. Se vorbeşte de mort numai de bine, până rachiul îşi face efectul şi i se găsesc pete pe haine şi suflet, apoi se trece uşor spre bârfă cu şi despre toată lumea. Pe măsură ce vinul – din belşug – se urcă unde trebuie, defulările dispar, spiritele se reîncarcă şi apare… incul: ,fa Ileană, adă picupu’ şi pune o placă, să ne mai dezmorţim olecuţă!”