Să trăiţi! Permiteţi să raportez!
Mărturisesc, nu mi-a plăcut
#armata niciodată, adică nu mi-a plăcut să fac parte din ea. Mama, săraca –
Dumnezeu s-o odihnească! – mă întreba, pe când terminam clasa a VIII–a: „ce vrei tu
să te faci când vei fi mare? Hai să te facă mama ofiţer, dai examen la liceul
militar, apoi faci şcoala de #ofiţeri şi gata – ai salariu bun, ai haine
gratuit, ai poziţie şi recunoaştere socială, ai prestanţă etc.” Da eu nu şi nu:
„păi ce, să mă scoale şi la 3 noaptea să plec la cazarmă sau la… război şi
să-mi dea ordine?!” La timpul potrivit am fost încorporat, am suportat greu
regimul cazarmei, regulamentul, haina şi celelalte. Mai târziu mi-am dat seama
că mi-au folosit disciplina şi ordinea indusă de serviciul militar… Obligatoriu,
fie şi numai pentru că, după atâţia ani, ştiu pe la care capăt se ţine puşca şi
cum se pune piedica… pe timp de pace – ca să nu mai spun, dar spun, despre meticulozitatea,
poziţia corpului şi pedanteria rămase pe undeva, intrinsec, în reflexele
subconştientului!
Despicând firul în… un-doi, armata #populară vs armata profesionistă poate fi şi este un subiect gras la îndemâna oricui are ceva de gândit, spus ori scris.
Întreabă-i pe tinerii de astăzi şi pe cei de până pe la vârsta de 40-45 de ani, ce-i ăla „cuiul cătării” sau „înălţătorul” ori „ghinturile”, ce-i o „ieşire la raport”, ce-s alea OS sau SSC, ce înseamnă să pui pătura la linie şi de pe cearşaf să sară moneda, ce este „ apelul de seară, dimineaţă sau… apelul bocancilor”, ce înseamnă un bilet de voie (învoire) de o zi, în care alergam la o crâşmă-n „Drumul sării” – că pentru „Self-ul” de la „Intercontinental” nu aveam parale - şi mă îndopam cu mici şi bere, ce înseamnă învoirea de 2-3 zile, timp în care trăgeam o fuguţă până acasă spre a-mi vedea părinţii, prietenii şi iubita?! În cel mai bun caz vor ridica din umeri! O să zică unii că sunt nostalgic, ei şi ce, treaba lor, sunt, că ştiu eu (şi mulţi alţii) de ce!
După ani şi ani, vreau să sărbătoresc „Ziua armatei”, vreau să mă uit admirativ la o paradă frumoasă, cu băieţi băţoşi, disciplinaţi şi mândri, vreau… da’ ce nu vreau eu, mofturosu’ de mine?!
Despicând firul în… un-doi, armata #populară vs armata profesionistă poate fi şi este un subiect gras la îndemâna oricui are ceva de gândit, spus ori scris.
Întreabă-i pe tinerii de astăzi şi pe cei de până pe la vârsta de 40-45 de ani, ce-i ăla „cuiul cătării” sau „înălţătorul” ori „ghinturile”, ce-i o „ieşire la raport”, ce-s alea OS sau SSC, ce înseamnă să pui pătura la linie şi de pe cearşaf să sară moneda, ce este „ apelul de seară, dimineaţă sau… apelul bocancilor”, ce înseamnă un bilet de voie (învoire) de o zi, în care alergam la o crâşmă-n „Drumul sării” – că pentru „Self-ul” de la „Intercontinental” nu aveam parale - şi mă îndopam cu mici şi bere, ce înseamnă învoirea de 2-3 zile, timp în care trăgeam o fuguţă până acasă spre a-mi vedea părinţii, prietenii şi iubita?! În cel mai bun caz vor ridica din umeri! O să zică unii că sunt nostalgic, ei şi ce, treaba lor, sunt, că ştiu eu (şi mulţi alţii) de ce!
După ani şi ani, vreau să sărbătoresc „Ziua armatei”, vreau să mă uit admirativ la o paradă frumoasă, cu băieţi băţoşi, disciplinaţi şi mândri, vreau… da’ ce nu vreau eu, mofturosu’ de mine?!
Vreau să sărbătoresc ceva pe
25 Octombrie, dar nu prea am ce - săraca Armată Română!
Semnează, sub/soldatu’ român
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu
Năvăliţi la comentarii şi/sau înjurături... numai să nu plângeţi!