Resuscitarea – între ipocrizie şi necesitate

Din nou despre făţărnicia umană

Posturile noastre comerciale tv sunt pline de „ştiri”, „informaţii” „veşti”, adică accidente, violuri, crime etc. Dar nu acestea sunt subiectul de astăzi, ci altul.
Privesc uimit şi nu înţeleg de ce paramedicii sau asistenţii şi medicii de pe ambulanţe şi SMURD-uri RESUSCITEAZĂ omul timp de 30, 40, 50 de minute.
O fi ipocrizie, o fi dezinformare, o fi exces de zel, o fi… abuz?!

[[[” Infarctul miocardic (IM) sau Infarctul miocardic acut (IMA), numit frecvent și atac de cord, este întreruperea fluxului sangvin la nivelul unei porțiuni a cordului, ce determină moartea celulelor miocardice. Ischemia (reducerea fluxului sangvin) și hipoxia rezultate, netratate în timp util, duc la moartea (necroza) mușchiului inimii (miocardului).”

„Stopul cardio-respirator reprezinta oprirea completa a activitatii cardiace si respiratorii. Pentru inima, timpul de resuscitare variaza intre 4-5 minute si 20-30 de minute, pentru ficat este de 20-30 de minute, pentru rinichi, de 180 de minute, iar pentru muschi, de cateva ore.”]]]

Cel mai rapid este afectat creierul (rezistă cel mult 4-7 minute fără oxigen – interval temporal diferit la om - după care se produc modificări ireversibile în structura acestuia.

Cu alte cuvinte, un om resuscitat după o anumită perioadă temporală, DACĂ revine la viaţă, va fi - cel mult – o… legumă!

Privit in ansamblu, timpul optim de resuscitare pentru întregul organism, cu şanse de reuşită şi cu incidenţă mică a sechelelor, este de 3-5 minute, cu anumite variaţii individuale.

Acestea fiind spuse, de ce mai este chinuit acel om/corp inert, numai pentru a „scoate ochii” lumii şi presei, cum că „specialiştii” au făcut orice, totul… „omeneşte posibil” pentru salvarea omului.
Sigur că trebuie încercată resuscitarea, dar cu informaţii exacte despre timpul trecut (în minute) de la  producerea „accidentului”, întreruperea/încetarea funcţiilor vitale.
Se fac trei… patru… cinci (?!) încercări, eventual - şi mult mai eficient - cu electroşocuri, după care trupul acela trebuie lăsat în pace şi, creştineşte, aprinsă o lumânare.
Vor sării unii, specialişti, experţi şi/sau căutători de noduri în papură unui simplu exerciţiu raţional, bazat pe simple informaţii din biologie şi vor flutura deontologia medicală, jurământul lui Hipocrate, obligaţia „ştiinţifică”, cetăţenească, umană de a… încerca – uneori până la ridicol. Totul învelit într-o ipocrizie greu de înghiţit pentru „cetăţeanul” cu un pospai de instrucţie informală.

Mi se pare o redundanţă… în plus – ca să fiu pleonastic.

Am zis, da’… Cui Prodest?!

(articol) 
Copyright Mishu Petra