Între clasicism şi argou
Moto: Auzi, fatăăă,
da’ de ce tre’ să merg în piaţă?!
Mă duc io la mall, frate,
unde nu mă „spamează” nimeni! Lol!!!
Zilele trecute, purced io ca
un boşorog, clasic şi conservator ce mă aflu, să fac piaţa.
Coşul zilnic şi, fiindcă era sâmbătă, cel săptămânal, nu sufereau amânare, după
cum îmi spuneau, cu ghionturi şi chiorăieli, maţele.
Prima dată, pâinea şi laptele, cele absolut necesare – o să râdă şi curcile de
mine şi tinerii din ziua de azi, da’ io încă mai consum lapte, ba mai pun
olecuţă şi-n cafea! „Naşpa”,
nu-i aşa?!
Iau la rând, apoi, tarabele cu legume şi zarzavaturi pentru ciorba
nelipsită şi tarabele cu fructe pentru desert.
Cumpăr un kg de barabule, plătesc şi, cunoscându-mă cu vânzătorul, că producător
mă îndoiesc a fi, la plecare, spun - aşa cum m-a învăţat mama - „la revedere”
şi „spor
la treabă”!
Omu’ se uită cruciş la mine şi mă atenţionează: - zi şi matale „spor
la bani” că de treabă cine are nevoie?!
Ruşinat de ignoranţa mea, bâlbâi urarea invocată şi o şterg, să nu creadă omu’
că sunt învechit şi inadaptabil.
Resetat pe noul limbaj şi adresabilitate, mă opresc la taraba cu pătrunjei,
morcovi şi zarzavaturi, la o lipoveancă, de la care mai cumpărasem, plăcându-mi
produsele.
Salut, what’s up, fată, e proaspete legumele şi zarzavaturile?!
Matroana întinde mâna după o rădăcină de ţelină mare cât capu’ meu şi dă s-o
apuce, cu scopu’ evident de aruncarea greutăţii către „bostanul” meu, da’ se
răzgândeşte, din raţiuni mercantile. Apoi îmi cărăbăneşte într-o pungă câte o
legătură din fiecare soi, specie şi încrengătură, împreună cu tot ce mai era pe
acolo, cu o dexteritate de invidiat, încât calculatorul meu intern se blocase
pe „off”
şi, scurt, îmi spune preţul - „30 de Roni”. Eu, în transă, scot
banii şi plătesc, sub spectrul ameninţării rădăcinoase de mai devreme, deşi
intuiţia, invocată urgent, îmi spunea că preţul final era serios umflat cu
pompa sau cu plămânii blondei uriaşe.
Flerul interior îmi spunea insistent că iar o „ feştelisem”, aşa că m-am
hotărât să fiu iarăşi un clasic… în viaţă şi să folosesc un limbaj aproape
literar.
Ajung la tarabele cu roşii, străduindu-mă să aleg din ochi un vânzător sau
vânzătoare binevoitori.
Îmi pică ochii pe o fetişcană, frumuşică foc, ce vindea sau măcar încerca să
vândă, nişte roşii mari şi… tari – ştim noi de ce!
Săru’ mâna, duduie, zic io, neştiind dacă e domnişoară sau doamnă şi dau să
comand kilu’ de roşii – adică pătlăgele roşii, dom’le, ca să vorbim corect,
ştiinţific şi literar.
Fătuca se uită la mine, ca la o amendă, îmi trage un zâmbet
întors pe dos, de undeva de sus, cu înţeleaptă înţelegere asupra condiţiei mele
de moş,
trecut, stătut şi ruginit, după care îmi îndeasă – fără să mă întrebe – vreo 5
kile de roşii într-o plasă, scoate abacu’ electronic, calculează 5x4 Ron=35 Ron şi aruncă în faţa mea,
pe tarabă, plasa, înnodată la băieri până la rupere. Spăşit, scot banii,
plătesc şi o tulesc, să nu aibă şi vreun haidamac tânăr şi musculos ca „bodyguard”,
care, binevoitor, să-mi îndrepte scolioza.
Văzând io că iar am dat chix şi nu sunt „cool”
şi „trendy”
cum „vrea
muşchiu” unora, m-am hotărât să nu mai merg în viaţa mea la piaţă, ci,
mai bine, la „market”, „supermarket”,,metro” sau „mall”
şi nu pentru că de acolo aş lua produse „moca”, ci fiindcă toate acele „magazine
alimentare” sunt cu autoservire şi nu am de trecut decât hopu’ de la
casierie.
”Marfă”
sau „mişto”,
nu-i aşa, că „aşa vrea muşchii mei” - „lol”?!
Sum, esse, fui bestial, nu-i aşa?!
(articol, proză umoristică, pamflet)
Copyright Mishu Petra
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu
Năvăliţi la comentarii şi/sau înjurături... numai să nu plângeţi!