În primavara lui 1989, Nicolae Ceausescu a anuntat ca România si-a încheiat plata datoriei si nu mai este nimanui datoare.
Mai mult, Ceausescu a facut sa se voteze o lege prin care i se interzicea guvernului român sa mai apeleze la credite straine, sa se îndatoreze, asadar. Totul având drept scop sa fereasca tara, în viitor, de riscurile pe care cu atâtea sacrificii le-a înfruntat în anii '80, anii atât de cumpliti pentru noi toti, când Ceausescu,
somat de creditori, a angajat societatea româneasca în cursa contra-cronometru de plata a datoriilor. Mi-aduc bine aminte de tonul cu care "Europa libera" a comentat, la început, aceasta situatie: ni se prevedea un faliment total, falimentul unor neputinciosi, al unor prapaditi care au contractat, cu inconstienta, datorii peste puterile lor de a le returna! Iar faptul ca paralel cu plata datoriilor se continuau giganticele
investitii - canale de navigatie, centrala atomica, metrou, noul centru civic, hidrocentrale, etc. - parea dovada certa a nebuniei megalomane a lui Ceausescu si a lasitatii noastre ca îl suportam!
Prin 87'-88' tonul "Europei Libere" a devenit altul: i se reprosa acum lui Ceausescu nu incapacitatea economiei românesti de a-si plati cheltuielile, ci i se reprosa însusi faptul ca ne platim datoriile, caci aceasta ar fi fost o mare prostie, zicea alde d-l Orascu, doar toate celelalte tari traiesc bine mersi fara sa-si achite creditele primite, ci numai dobânzile.
Am constatat astfel, cu mare uimire, ca, în loc sa fie apreciata ca un act de corectitudine, plata datoriilor înfuria anumite persoane sau institutii, stârnea comentariile cele mai înveninate. Ca persoana care am fost crescut în teama de a nu ramâne cuiva dator, n-am prea înteles, la început, aceasta ciudata atitudine. Mai apoi, cugetând oaresicât, am înteles un adevar simplu despre cei care traiesc din a-i împrumuta pe altii, despre cei care traiesc din câstigul astfel realizat, adica camatarii: bancherii te împrumuta nu ca sa le restitui cât mai repede banii, ci ca sa le ramâi la nesfârsit dator, platindu-le cu regularitate numai dobânzile.
Drept care ma întreb cu maxima ingenuitate: ce s-ar întâmpla cu finantele mondiale daca toate tarile ar proceda cum a procedat România în primavara anului 1989? Sa ne imaginam ca toti datornicii si-ar plati datoriile si ar hotarî, prin lege, sa nu mai faca alte datorii! În ce s-ar transforma sumele imense ce s-ar aduna astfel în depozitele bancilor daca nimeni nu va mai apela la banci, sa se împrumute! În ce altceva decât în mari gramezi de hârtie inutila?!.
Cu alte cuvinte, România devenise, în primavara anului 1989, o mare primejdie pentru finantele mondiale, pentru cei dedulciti la traiul din camata, trai nemuncit! Primejdia constând în puterea exemplului, a fortei de contagiune pe care ar fi putut-o avea "modelul românesc"!.
Mi-am dat seama de asta si din înversunarea deplasata cu care "Europa libera" si "Vocea Americii"au comentat momentul eliberarii României de povara datoriilor externe. Nimeni, în Occident nu s-a grabit sa ne felicite. Dimpotriva! Iar când Ceausescu si-a exprimat dorinta, dar si putinta ca România sa iasa pe piata de credite, acordând împrumuturi cu o dobânda mult mai mica decât cea îndeobste practicata, pentru a dovedi astfel umanismul societatii pe care o reprezenta, mi-am dat seama, cutremurat, ca Nicolae Ceausescu, si-a semnat sentinta de condamnare la moarte!
Cred ca acest gest, de sfidare si de demascare a marii finante mondiale, a dus cel mai mult la acea concertare de forte care au reusit, profitând de generozitatea si puterea de sacrificiu a tineretului român, nu numai sa-l dea jos pe Ceausescu de la putere, dar sa-l si pedepseasca personal, fizic, pentru insolenta sa.
Cu consecinta, "fireasca", a revenirii României, cumintita, în rândurile tarilor îndatorate pâna la gât marii finante, dând astfel putere de contagiune altui exemplu: cine va mai încerca vreodata, în Europa de Est sau în Africa, în America Latina sau în Asia sa procedeze ca Nicolae Ceausescu, ca el o s-o pateasca!
Tare as fi curios sa stiu cât a costat aceasta debarcare a lui Ceausescu! KGB-ul, la ale carui servicii a apelat marea finanta mondiala, este o institutie serioasa, care tine la pret! La fel si celelalte. Mai putin securitatea româna, care, bucsita cum era cu imbecili la toate nivelurile sale, nu este exclus sa-si fi dat concursul pe gratis, din patriotism, convinsa ca se pune în slujba poporului român!
De platit, fireste, noi vom plati costul înlaturarii lui Ceausescu si-l vom plati înzecit, însutit, înmiit, poate.
Asa nerod si troglodit cum ne placea noua sa-l credem pe Ceausescu, acesta a înteles totusi un lucru pe care noi, mult mai destepti cum ne-a facut revolutia, ezitam sa-l recunoastem, ca sa nu ne facem de rîsul lumii. Adica ezitam sa-i recunoastem lui Ceausescu vreun merit, cât de neînsemnat. Eu unul i-as recunoaste deci lui Ceausescu si unele merite, macar pe acela de a fi înteles relatia strânsa, în lumea de azi si de mâine, între suveranitatea nationala si marimea datoriei externe a unui stat.
M-am dumirit de aceasta deunazi, când Parlamentul nostru a aprobat sa ne împrumutam cu vreo 300 de milioane de dolari si nu a tresarit aflând ca Fondul Monetar International ne va acorda acel împrumut numai daca vom respecta niste "indicatii superioare".
Am scapat de dracu', si am dat peste ta-su! Asa se face ca am scos si o Constitutie în care se afirma principiul sacrosanct al suveranitatii nationale, dar am legat aceasta suveranitate numai de inviolabilitatea hotarelor, care interzice armatelor straine sa calce pamântul sfînt al Patriei.
Chiar nu au înteles parlamentarii nostri din Constituanta ca agresiunea militara a încetat sa mai fie la moda? Ca este un procedeu tot mai primitiv pentru sensibilitatea omului modern, tot mai desuet si mai ineficient? Mult mai curata se dovedeste a fi agresiunea financiara, arma cea mai subtila si mai productiva la acest sfârsit de mileniu! Lumea s-a desteptat, s-a saturat de violenta, de sânge! De generali si colonei!
Drept care, în locul acestora si în acelasi scop, pamântul este bântuit în lung si în lat de expertii financiari ai Fondului Monetar International, ai Bancii Mondiale pentru, sanchi! Dezvoltare, si alte "agenturi"!
Asta, fireste, dupa ce prin diverse mijloace, inclusiv propulsarea de agenti ai marii Finante în fotolii ministeriale ori prezidentiale, tara vizata este adusa în situatia de a cere ea însasi, cu caciula în mâna, împrumuturi si investitori. (La drept vorbind, ce este investitia straina altceva decât un împrumut pe care te obligi sa nu-l mai returnezi, ci doar sa-i platesti creditorului dobânzile?) Astfel ca suveranitatea noastra nationala, de care se umfla-n piept Constitutia româna înca de la primele rânduri, în curând va fi, cu concursul senin al Parlamentului României, numai vorbe în vânt! Va fi cel mai trist neadevar din câte neadevaruri cuprinde Constitutia României, saraca!
Caci s-a ajuns la o situatie paradoxala si extrem de primejdioasa pentru un viitor românesc al copiilor nostri: desi noi, în România, ne îndreptam spre o economie de piata, desi ne privatizam care mai de care, grabindu-ne sa lichidam proprietatea si economia de stat, datoria externa care se acumuleaza în aceasta perioada de privatizare nu are si ea un caracter privat, ci este o datorie de stat, a tarii, a poporului român!
Cum si când se va achita de aceste datorii statul român, de vreme ce rolul si puterea sa în economia noastra urmeaza sa se diminueze în mod sistematic si programat'??! Cine a programat aceasta cacealma a privatizarii în folosul oricui, numai în folosul tarii nu?!
Sigur, vor sari câtiva destepti sa ne aduca aminte ca si guvernul S.U.A., statul american, deci poporul american, are câteva sute de miliarde de dolari datorii fata de aceeasi finanta mondiala, fata de aceleasi banci la care suntem si noi, din nou, datori! Dar, vor uita acei destepti sa ne precizeze, nestiutori cum suntem, ca acele banci sunt banci americane, occidentale, interesele lor - ale bancilor si ale statului american fiind foarte coincidente! Nu am nimic împotriva sa se îndatoreze statul român la Banca Nationala a României sau la Banca Dacia Felix! Sa se îndatoreze la mine si sa-i pun eu conditiile în care accept sa-l creditez!
Fireste, Ceausescu trebuia dat jos! Si înca cu mult înainte de decembrie 1989! Si cel mai bine era daca s-ar fi dat singur la o parte!
Din pacate, asa cum s-au petrecut lucrurile, de disparitia lui Ceausescu nu a ajuns sa profite poporul român, asa cum era firesc, adica sa profite cei ce au suferit de pe urma lui Ceausescu, ci au ajuns sa profite dusmanii neamului românesc, aceiasi care profitasera si în anii grei când, prin corvoada nationala, le-am platit îndoit si întreit creditele cu care ne-au momit si ne-au pricopsit în anii '70!
Acum, când, scapati de datorii, se cuvenea sa traim si noi ca oamenii, ne-am trezit iar cu ei pe cap, cu aceiasi binevoitori, veniti sa ne dicteze cum sa se faca reforma! Aceasta turnura tragica a lucrurilor de dupa 22 decembrie 1989, ora 12, a fost posibila prin actiunea criminala, repet: actiunea criminala a unor persoane ce pot fi nominal identificate! Scopul principal al acestora a fost, în modul cel mai clar, sa aduca din nou România în rândurile tarilor îndatorate la finanta mondiala. Adica scopul urmarit si, în parte, deja atins, a fost pierderea suveranitatii nationale românesti.
Au azmutit asupra noastra o mâna de exaltati maghiari sau secui si noi am crezut ca acestia sunt cei ce atenteaza la suveranitatea nationala a românilor. Din nefericire savantii care au gândit Constitutia României nu au fost nici ei mai destepti, astfel ca nu si-au pus problema suveranitatii nationale decât în termenii constitutiilor din secolul al XIX-lea, facând din Constitutia noastra un corect compendiu al acestor texte. Nici un semn din partea acestor autori ca ar fi înteles adevaratele primejdii, de azi si de mâine cu care se confrunta Tara . Acesta fiind unul din motivele pentru care am votat împotriva acestei constitutii.
Prof. univ. dr. Ion Coja
|
